Vin examenele finale. Toata omenirea e intr-o clasa in care e cam inghesuiala, nu prea mai e aer, celor prea bine imbracati le este cald, celor care abia au ce sa puna pe ei le este frig. Elevii nu se mai aseaza la locurile harazite lor: unii impunatori stau in primele randuri, iar cei din ultimele banci nu mai reusesc sa vada la tabla. Abia daca mai aud vocea profesorului; in plus, cei din fata vorbesc mereu la telefoanele mobile, scot din buzunare tot felul de aparate sofisticate de pe care citesc nu stiu ce carti cu scris marunt. Unii fac niste exercitii de respiratie, si apoi raman cu privirea pironita intr-un punct sau isi lasa pleoapele sa le sigileze ochii si par dusi in alte locuri. La ora mesei scot din genti niste mancaruri ciudate, pe care le pastreaza in recipiente de plastic. Pe fiecare recipient este lipita o lista lunga cu nume de substante, iar la final un calcul matematic care socoteste, se pare, cam cata energie se afla in acea mancare. In functie de calculul de pe foaie, elevul gusta din mancare si apoi o spala cu gaturi largi de ceaiuri amare, de mai multe feluri. Altii isi aduc pachete voluminoase cu mancaruri calde si mirositoare, pline de sosuri care curg pe toate partile. Iar altii nu mananca mai nimic; ba abia daca beau apa.
Elevii nu vorbesc unul cu altul, fapt care nu pare sa-i deranjeze decat pe cei din ultimele banci, care tare si-ar dori sa aiba un prieten care sa le sopteasca din cand in cand ce mai zice profesorul. Neprietenosii invoca drept motiv al tacerii lor faptul ca nu vorbesc aceeasi limba dar, sa fim seriosi, azi toata lumea vorbeste limbi straine. Din cauza diferentelor de confort s-au creat tacit “bisericute”, in sensul ca cei bine imbracati s-au asezat unii langa altii si, desi nu sunt prieteni, au ajuns sa aiba gusturi si comportamente aproape identice. De obicei ei rad, iar cei din ultimele banci plang. Mai plang si cei din bancile de la mijloc, dar majoritatea prefera sa rada cu cei din primele banci. Astfel s-a ajuns sa se rada prea mult, si sa se planga prea putin. Din lipsa lacrimilor parca si plantele s-au uscat. Inainte erau mai verzi si mai curajoase. Imbratisau larg, cu dragoste, peretii, ba chiar si ramele geamurilor, facand din clasa un adevarat paradis. Astazi s-au strans in ele insele, consumandu-se tacut pe dinauntru, ca un copil neiubit. Nu mai vibreaza nici macar la ora de muzica… dar parca nici muzica nu mai e la fel. Inainte armoniile erau svelte, se inaltau pana in varful pomilor din curtea scolii de unde zburau in sus cu pasarile. Azi sunt ca niste albii secate de rau: nu mai curge prin ele decat un fel de mal greoi, cu pietris.
Vin examenele finale, mare motiv de ingrijorare. Ora de curs s-a scurtat pentru ca nu mai e timp. Nu se mai dau pauze, se merge pe repede inainte. Tot ce s-a predat pana acum va trebui sa se afle inauntrul fiecaruia. Unii au lipsit frecvent de la cursuri, astfel ca nici macar nu-si cunosc profesorul. Altii au studiat continuu, mult mai mult decat era necesar, de si-au subrezit sanatatea si si-au complicat gandurile. Unii au copiat mereu de la colegul din dreapta sau din stanga. Altii au memorat mecanic, au trecut partialele, dar a doua zi au uitat tot ce au invatat, mai ales ca nu au pus niciodata cunostintele in practica. Unii au avut mereu impresia ca stiu tot, asa ca nu au considerat necesar sa invete niciodata nimic. Altii au fost selectivi. Si-au cautat o cale si au mers pe ea. Si-au impartit studiul pe etape bine definite, alternand teoria cu practica. Cand au avut nevoie de raspunsuri, au alergat la meditator, pe care ei il numesc “duhovnic”. Acesta, cunoscandu-i foarte bine, le-a conceput metode individualizate de predare, functie de necesitatile lor, ceea ce le-a fost de mare ajutor. Si mai este o categorie: cei pe care nu i-a ajutat nimeni, niciodata; pe care lumea i-a uitat si despre care nu se banuieste nimic.
Vin examenele de care se vorbeste de la inceputul anilor. In lumina ce are sa inunde incaperea, se stie ca cei din urma vor fi cei dintai, cei ce plang se vor mangaia, iar cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.
Elevii nu vorbesc unul cu altul, fapt care nu pare sa-i deranjeze decat pe cei din ultimele banci, care tare si-ar dori sa aiba un prieten care sa le sopteasca din cand in cand ce mai zice profesorul. Neprietenosii invoca drept motiv al tacerii lor faptul ca nu vorbesc aceeasi limba dar, sa fim seriosi, azi toata lumea vorbeste limbi straine. Din cauza diferentelor de confort s-au creat tacit “bisericute”, in sensul ca cei bine imbracati s-au asezat unii langa altii si, desi nu sunt prieteni, au ajuns sa aiba gusturi si comportamente aproape identice. De obicei ei rad, iar cei din ultimele banci plang. Mai plang si cei din bancile de la mijloc, dar majoritatea prefera sa rada cu cei din primele banci. Astfel s-a ajuns sa se rada prea mult, si sa se planga prea putin. Din lipsa lacrimilor parca si plantele s-au uscat. Inainte erau mai verzi si mai curajoase. Imbratisau larg, cu dragoste, peretii, ba chiar si ramele geamurilor, facand din clasa un adevarat paradis. Astazi s-au strans in ele insele, consumandu-se tacut pe dinauntru, ca un copil neiubit. Nu mai vibreaza nici macar la ora de muzica… dar parca nici muzica nu mai e la fel. Inainte armoniile erau svelte, se inaltau pana in varful pomilor din curtea scolii de unde zburau in sus cu pasarile. Azi sunt ca niste albii secate de rau: nu mai curge prin ele decat un fel de mal greoi, cu pietris.
Vin examenele finale, mare motiv de ingrijorare. Ora de curs s-a scurtat pentru ca nu mai e timp. Nu se mai dau pauze, se merge pe repede inainte. Tot ce s-a predat pana acum va trebui sa se afle inauntrul fiecaruia. Unii au lipsit frecvent de la cursuri, astfel ca nici macar nu-si cunosc profesorul. Altii au studiat continuu, mult mai mult decat era necesar, de si-au subrezit sanatatea si si-au complicat gandurile. Unii au copiat mereu de la colegul din dreapta sau din stanga. Altii au memorat mecanic, au trecut partialele, dar a doua zi au uitat tot ce au invatat, mai ales ca nu au pus niciodata cunostintele in practica. Unii au avut mereu impresia ca stiu tot, asa ca nu au considerat necesar sa invete niciodata nimic. Altii au fost selectivi. Si-au cautat o cale si au mers pe ea. Si-au impartit studiul pe etape bine definite, alternand teoria cu practica. Cand au avut nevoie de raspunsuri, au alergat la meditator, pe care ei il numesc “duhovnic”. Acesta, cunoscandu-i foarte bine, le-a conceput metode individualizate de predare, functie de necesitatile lor, ceea ce le-a fost de mare ajutor. Si mai este o categorie: cei pe care nu i-a ajutat nimeni, niciodata; pe care lumea i-a uitat si despre care nu se banuieste nimic.
Vin examenele de care se vorbeste de la inceputul anilor. In lumina ce are sa inunde incaperea, se stie ca cei din urma vor fi cei dintai, cei ce plang se vor mangaia, iar cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.
0 comments:
Post a Comment